CHEWINGISADDICTIVE

Why do media companies need to market their radio stations, magazines, news papers and TV channels? February 18, 2010

Filed under: STUFF — Cosmina @ 6:47 pm
Tags: , , , ,

Poorly crafted question and redundant at that but I promised to help my bro out with an assignment and this is my two cents in the matter:

Mass media needs marketing because of freedom (of choice), democracy, capitalism, free market space, competition, cable and networks, the fall of broadcasting and unilateral dissemination of information (news, entertainment), stocks, the internet, social media, because consumers are informed, savvy but most importantly because the world is an abounding supply market of all that is known to man whereas the individual’s time is limited and his summed up demands niche oriented so the main reason mass media needs marketing in it’s foundation is simply to adapt and fit in the social mechanism it’s supposed to.

Understanding and satisfying needs, wants and desires translates into revenue. Companies that are in the broadcasting business are not exempt from the unspoken rules of the market and from competition but are equally driven by the urge for profit; therefore in order to succeed they need to abide by the classic patterns of business research, development, communication, promotion and publicity, all of which are integrating parts of the basic marketing mix although most of them have upgraded from the Acta diurna (Acta publica or Actapopuli, the first known news paper, written on a tablet, which reported on matters of public interest in ancient Rome (Dictionary of Media and Communications Marcel Danesi) to full service, custom solutions conglomerate departments or agencies meant to propel and help position any mass media either in the mainstream or at the top of it’s desired niche.

In marketing traditional mass-media channels the focus is split up between content development, that attracts ratings, sales, fan bases, which targets the masses or different niches, depending on the type of the channel, whilst utilizing advertising, ratings, sales, and popularity to promote the actual service that generates the most income, ATL (above the line) advertising, meaning the opportunity for other businesses to promote their products and services to your audiences through your channels.

Usually the different channels be it TV, radio or print are nowadays grouped up under a brand name media corporation, such as BBC or Time- Warner, Viacom, Realitatea-Catavencu (in Romania) which allows them inbreeding and inner cross promotion. TV shows, for instance, pertaining to a sister channel within the same media conglomerate can receive a raving review in one of the affiliate magazines or papers which clearly takes away the impartial, unbiased credibility characteristics the media should abide by in exchange for a bigger hype that ultimately translates into sales. This means the giants dictate what is news, what is cool and popular; they set trends and start movements based on their interests. This is where marketing kicks in and determines what the optimum way to profit from such endeavors is.

Actually mass media marketing might just be the most complex process man has ever invented in order to sell something. At first any media channel be it radio, TV or print starts out marketing itself and creating a brand through the and because of business 101. Next up they have to develop a B2B (business to business) marketing strategy and plan out pitches to get companies to invest in them trust, money and ROI (Return on investment) expectations. This needs careful sorting out because you target audiences then companies that target your audiences, so you must be forthright and practice what you preach to both sides in order to facilitate the flow of information from one end to the other and back, of course, interactivity and feedback loops being the only way of showing transparency.

After you’ve managed secure positioning in one sector of the market you have to continuously raise the bar in order to avoid being surpassed by the competition in which case you lose both audiences and businesses that are going to migrate to another channel who can fulfil their advertising and publicity needs better. Even if you still see most FMCG (Fast Moving Consumer Goods) like detergent or toothpaste and so on being advertised on almost all media outlets possible product marketing and placement is starting to become very consumer savvy and aim for individuals not masses so they are picking up on the luxury brands targeting system and targeting influencers, leaders of opinion and choosing what brands they associate with and what spokespersons and delivery mediums they use to convey their message and build their corporate and product or service identity on.

There is an information war going on in the twentieth century and the general tendency is directing towards user generated content, which is individual news broadcasting as opposed to official media disseminated content. This is a result, in my opinion, of overexposure, of marketing overdose for the traditional media channels who are trying to compete with the internet, for instance Craigslist has offset the demand for listings in the newspaper as well as online content streaming opportunities have affected ratings and upset the evaluation techniques used up until now to measure success.  Marketing for mass media has evolved into an industry specialized in creating and generating news about or related to media channels especially through cross promotion and new media promotion all for the coveted and privileged position of market leader.

I hate to have to resort to clichés but I believe Knowledge is Power just might be this century’s leitmotif because as far down the professional media ladder as you can go people trade money and time for information they want and the most illustrative example of that are Tabloids which broke just about every deontological rule in the book with their nevertheless brilliantly primitive, capitalist marketing technique of creating hype, then exploiting it and delivering it gradually but consistently enough that it becomes habitual.

In light of these facts I believe marketing is at the core of traditional media both internally as an integrating part of the mechanism itself and externally through corporate identity and endorsements of programming and advertising nature alike. Therefore the issue becomes not why traditional media needs to market its channels but whether it could ever do without?

 

Little man, the way girls are!!! August 13, 2009

Filed under: STUFF — Cosmina @ 11:39 pm
Tags: , , , , , , , , ,

Un scurt metraj din 2006 al lui Esben Tonnesen foarte, foarte funny care sper să facă “carieră”. L-am găsit postat pe Feeder acum câteva zile, pe deceblog, pe trilulilu, filmmic.ro, n3t.ro, l-am dat mai departe în lista de mess ca mass etc, deci buzzul a început deşi pe imdb popularitatea filmului a scăzut cu 12 %…

Dacă nu l-aţi văzut încă-Sit back & Enjoy

 

Branding-ul şi religia August 4, 2009

Martin Lindstrom argumentează în lucrarea sa Buy.ology afirmaţia potrivit căreia brandingul eficient declanşează aceleaşi răspunsuri neuronale ca şi religia.[1] Aparent marketingul inteligent are efecte de natură emoţională asupra consumatorului de intensităţi dierite de la simpla captare a atenţiei sau stârnirea curiozităţii la admiraţie sau adorare şi până la extreme ca dezvoltarea de fetishuri sau obsesii.

Deşi intens criticată de specialişti din ambele domenii, atât cercetătorii cât şi oamenii investiţi în marketing şi comunicare conchid asupra faptului că perspectiva abordată de Lindstrom merită menţionată pentru originalitate, sâmburele de adevăr neconfirmat 100% biologic şi neurologic. Neuromarketingul fiind încă în fază incipientă. Cu toate acestea Lindstrom nu este primul care afirmă faptul că oamenii pot deveni implicaţi într-o relaţie similară convenţiei sociale religioase cu un anumit produs sau serviciu. Ipotezele şi data pe care le înaintează Martin Lindstrom şi concluziile pe care le formulează sunt fără indoială intrigante. Persoanele se identifică, după părerea sa şi în urma experimentelor multiple conduse, mai bine cu brandurile care spun o poveste decât cu cele care nu fac acest lucru, un exemplu fiind imaginea Levi’s, construită în urma campaniei susţinute din ultimii ani, care propune o poveste a tinereţii, rebeliunii, vânzând un lifestyle cu care se pot identifica sau în care se pot regăsi consumatorii, un mod de viaţă atemporal, pe care îl pot încerca, explora, adopta sau rememora odată cu achiziţionarea produsului. Sloganul aferent „Live unbuttoned” este un îndemn formulat sub forma unei imagini vizuale sugestive globale care ajunge să fie explicită şi specifică doar în mintea consumatorilor. Acelaşi lucru se întâmplă în cazul pildelor religioase. Mintea reacţionează similar atât în cazul poveştilor religioase cât şi în cazul brandurilor. Aceaşi parte a creierului este stimulată, devine activă şi se prezintă la aceaşi intensitate atât în cazul ateilor cât şi a credincioşilor, pentru o pildă din Noul Testament sau pentru un Tutorial Apple, dar în ceea ce priveşte rezultatul şi puterea de persuasiune acest fapt nu transformă în mod miraculos „păgânii” în creştini sau nonconsumatorii în consumatori pentru că încă nu se ştie exact pe ce butoane neuronale trebuie apăsat. Asta nu înseamnă că pe viitor Creştinismul nu s-ar putea să fie devansat de vreo corporaţie în ceea ce priveşte numărul de consumatori fideli convertiţi crezului, produsului sau serviciului oferit de organizaţia respectivă.

Un alt fapt demn de luat în considerare este acela că la nivel mental se pare că logourile au tendinţa de a detracta atenţia de la puterea mesajului pe care brandul îl transmite atfel că silaba sacră devenită brand al Hinduismului poate atrage şi monopoliza atenţia celor interesaţi confirmând încă o dată faput că trăim într-o societate în care aparenţa şi imaginea sunt mai importante decât esenţa.


[1] Lindstrom, Martin, Buy.ology, truth and Lies about why we buy ed. Doubleday, New York, 2008.

 

India ca brand August 3, 2009

Realizarea unui brand este o sarcină dificilă. Mai dificil este însă să faci realitatea să se ridice la înălţimea imaginii.

Un nou termen a intrat de curând în vocabularul internaţional şi anume “Brand India”.  Este o idee, a cărui timp a sosit, este e părere Niclas Ljungberg.[1]brand_india

Guru ai marketingului definesc brandul ca un simbol ce însumează informaţia cheie despre un produs sau serviciu de la nume la slogan sau design grafic. Când este meţionat brandul acesta aduce cu sine o serie întreagă de asociaţii în mintea publicului dar şi anumite aşteptări comportamentale. Un brand poate fi construit prin advertising, astfel încât să fie legat de anumite fraze sau să trezească anumite emoţii. Dacă produsul livrează tot ceea ce brandul promite se dovedeşte a fi cu adevărat un brand de încredere, un pilon pentru consumator. Dacă este bine gestionat un brand poate creşte valoarea estimativă a produsului şi serviciului atât în ochii consumatorilor cât şi pe piaţă.

Plecând de la aceste remarci introductive nu putem afirma că India şi cu atât mai puţin Hinduismul sunt branduri, ele nefiind produse ca de exemplu băuturile răcoritoare sau detergenţi, nici servicii, numai că simpla rostire a termenilor produce anumite asociaţii, poate involuntare, în mintea publicului astfel că religia şi ţara işi comercializează asseturile vrând nevrând pe piaţa internă şi internaţională.

Primul pas spre construirea unui brand de ţară a fost păstrarea numelui de către Prim Ministrul indian Jawaharlal Nehru, imediat după câştigarea independenţei.

Exista o puternică opoziţie care dorea ca India să se numească Bharat dar India ca simplu substantiv era asociat deja, de către întreaga lume, cu un tărâm exotic, îndepărtat, colorat, destinaţie comercială şi turistică. Pandit Nehru vroia ca oamenii să înţeleagă că India pe care el o conducea era mostenitoarea şi continuatoare trecutului care trebuie îmbrăţişat nu renegat. Cu alte cuvinte nu dorea să piardă din capitalul brandului, deşi cel mai probabil nu ar fi folosit termenul pentru că mentalitatea capitalistă se infiltrează în India câţiva ani mai târziu odată cu pătrunderea pe piaţă a brandurilor occidentale.

Tactica Prim Ministrului a funcţionat pentru un timp. India şi-a păstrat farmecul şi “appealul” cu bogăţii cărate pe spinarea elefanţilor pentru maharajas până la Taj Mahal în timp ce la nivel mondial era privită ca o forţă militantă pentru pace şi justiţie prin purtătorul de imagine Mahatma Ghandi. Această imagine era însă una superficială care a fost curând înlocuită în conştiinţa mondială cu un portret dezolant al caminului sărăciei lucii, foametei şi depictată în media ca loc al suferinţei şi disperării. Brandul suferă o lovitură de imagine importantă.

Măsurile luate pe plan economic fac brandul să se schimbe încet, încet dintr-un elefant la marginea maidanului într-un tigru în junglă. În acest sens guvernul indian în colaborare cu asociaţia Confederation of Indian Industry (CII) au înfiinţat India Brand Equity Foundation. Fundaţia a fost însărcinată cu găsirea unui nou slogan care să reprezinte noua imagine pe care o promovează. Sloganul cu care au impresionat în Elveţia la World Economic Forum în 2006 este “India: Fastest-growing free market democracy”[2]. Acest slogan a lansat, practic, o nouă campanie de promovare a Indiei dar la fel cum Coca Cola a oferit ani la rând pauza care te răcoreşte un slogan perfect conceput, care îţi spunea tot ce trebuie să ştii despre produs, aşa şi India trebuie să găsească un slogan care să înglobeze toate aspectele majore pe care vor să le exploateze vizual ca ţară, pentru că economia, democraţia şi creşterea lor financiară nu sunt seminificative decât pentru un anumit segment de public şi deşi politica de brand proactivă care îşi propune să atragă investitori este una cât se poate de benefică din punct de vedere financiar nu poate satisface cerinţele unui brand de ţară complex şi complet. Scuza celor care au elaborat sloganul este una plauzibilă dar nu imposibil de remediat. „Cu cât este mai lungă propoziţia sau fraza cu atât este mai puţin memorabilă”[3] Este mai uşor pentru ţările mai mici care mizează pe o promovare univalentă, monistă, brandul fiind un one issue-brand. Bhamas au drept conceput mesajul “It’s better in the Bahamas”, Puerto Rico îşi vinde imaginea cu ajutorul sloganului “tropical paradise” pe când Singapore mizează pe misterul “surprisingly Singapore”.

Multe dintre ţările lumii sunt încă în procesul construirii unui brand de ţară astfel că Rebranding Romania cu toate lipsurile ei este o iniţiativă de salutat care trebuie preluată în opinia mea de o echipă de profesionişti români şi străini pentru a putea fi lansată pe plan internaţional o campanie coerentă de promovare şi poziţionare pe piaţa mondială a brandurilor de ţară, monopolizată fără îndoailă de Statele Unite ale Americii prin media, a României.

Revenind la India, bineînţeles că ideal ar fi încorporarea în brand image a frumuseţii naturale, promovată prin sloganul “Incredible India!” în cadrul campaniei desfăşurate de ministerul turismului, a Bollywood-ului, a bijuteriilor unice şi extravagante, a diversităţii societăţii, care poate fi ilustrată prin preluarea sloganului utilizat pentru promovarea programului Sibiu Capitală Culturală Europeană 2007 „Ţară a culturii, ţară a culturilor!”, a bogăţiei moştenirii culturale, brahmanice, vedice, britanice, hinduse. Provocarea o reprezintă includerea tuturor acestor elemente într-un poster, slogan sau reclamă TV.

Imaginea reală a Indiei este susţinută de cultura ei prin Hinduism şi Yoga, între cele trei unii punând chiar un semn de egalitate, astfel că pentru construirea unui brand de ţară reuşit nu ştiu cât de indicat este să profiţi de elementele uşor marketabile sau să te focusezi pe construirea unei imagini independente de elemente culturale cu statut de branduri de sine stătătoare cum sunt ultimele două dar pe de alta parte nu stiu nici cât de etic e să tratezi branduri în sine ca exporturi ale ţării pentru obţinerea unui plus de imagine.


[1] brand consultant, autorul lucrării India (Great Asian Brands)-imaginea este coperta cărţii.

[2] India- democraţia cu piaţă liberă cea mai accelarată.

[3] India Brand Equity Foundation.

 

Despre Hinduism şi Comunicare July 28, 2009

Asocierea celor două concepte poate părea inedită pentru că religia și organizațiile sociale laice nu folosesc în aparență aceași „limbă” astfel că literatura de specialitate este oarecum săracă în studii referitoare la aspecte ale întrepătrunderii funcționale milenare ale celor două. Dar dacă reflectăm puțin asupra lor, religiile, în general și Hinduismul în particular, nu ar putea exista fără voce, semn, cuvânt, text, imagine iar o nerespectare a paradigmei comunicaționale, de bază, emițător, mesaj, cod, canal, receptor și feedback este inconceptibilă la nivel social, aceasta fiind sursă primară de împărțire, diseminare și perpetuare a mesajelor, informației și cunoașterii nu doar în mediul religios ci și în majoritatea celorlate domenii ale vieții sociale.

Comunicarea religioasă este creatoare de culturi și cutume, de literaturi, bază pseudoștiințifică pentru domenii ca biologia, antropologia, astronomia sau astrologia iar la nivel individual este responsabilă pentru generarea de curente sociale, stiluri de viață, mentalități, convingeri, preconcepții și stereotipuri.

Gândirea și practica religioasă antrenează o mare varietate de tehnici comunicaționale, la fel cum comunicarea, la rândul ei, este strâns legată de religie, cel puțin din perspectivă antropologică, a evoluției sale. Trebuie admis faptul că dificultatea definirii comunicării este invers proporțională cu importanța sa, ironie care se întâlnește la nivel ideatic și în interpretări filosofice despre fenomenul religios.

La prima vedere observăm că două dintre constructele sociale fundamentale sunt similare din mai multe puncte de vedere și interacționează sau se întrepătrund preluând fiecare elemente din sfera celeilalte. Un nivel metafizic, de data aceasta, unde se întâlnesc în mod ironic similarități este cel al semnificațiilor și doctrinei care ar trebui să fie potrivit definiției clare și indisputabile dar unde cuvântul de ordine este relativism.

Teoria mea în ceea ce privește comunicarea în cadrul Hinduismului este una pe care o socotesc validă în cazul oricărui tip de incursiune în lumea religiei Sud-Est Asiatice. Cheia o reprezintă compartimentarea și cunoașterea specializată sau împărțirea pe niveluri și aproprierea cunoștiințelor inițiatice de bază referitoare la spațiu și timp. În consecință pentru a afla și cerceta orice aspect în această lume este crucial să știm ceea ce vrem să știm. Această primă dilemă poate fi soluționată prin fixarea unor coordonate precise fie ca e vorba de comunicarea în Hinduismul timpuriu, clasic, în epoca marilor Imperii, în perioada colonială sau contemporană, după modelul epistemologic al unei anumite denominațiuni, scripturi sau școli de gândire din regiuni Nordice, cum este Punjabul ori extremități Sudice, cum este de pildă districtul Tamil Nadu, fie că alegem între sutele de dialecte pentru a coda și decoda mesajele religioase, sinteza comunicațională occidentală este imposibil de realizat fără severe omisiuni care transformă însuși procesul comunicării într-unul lacunar și defectuos.

Ceea ce face din Hinduismm o religie esoterică este pe lângă corpusul bogat teist, cultural și spiritual, tocmai faptul că are o structurată compartimentată în toate aspectele majore ale spiritualității și organizării practice care face deosebit de grea renunțarea conștientă la setările sociale occidentale și deși probabil îți propui să abordezi religia nepărtinitor este arar posibil datorită acțiunii susținute a subconștientului.

Religia cea mai veche este un exemplu de comunicare direcționată, eficientă, localizată, a cărei public țintă este foarte bine definit, sau cel puțin era până mai de curând, iar mesajul ajunge prin mijloace orale, de cele mai multe ori din scripturile relevate ori atribuite diverșilor autori, prin intermediul brahminilor, care conduc o comunitate, membrilor primelor trei caste. Unealta socială ultimă aduce în consecință cu sine o discuție asupra principalului filtru și medium de propagare a mesajelor în cadrul societății și mai departe, asemeni unui domino, diviziunilor acesteia până la nucleu familiei.

Religiile dispun de un organism sofisticat de comunicare deoarece sunt conștiente că cine deține cuvântul și rețeaua de distribuție portivită controlează lumea.

Comunicarea se face pe toate canalele posibile cu mențiunea că în zilele noastre comunicarea se produce piramidal, cu cât sunt mai avansate și diversificate tehnologiile cu atât mai puțini sunt utilizatorii și beneficiarii lor fapt care face foarte importantă alegerea canalului și codului și care totodată ridică numeroase bariere de comunicare în India, unde Hinduismul are cei mai mulți adepți. Cu toate acestea se supune în mare paradigmei comunicaționale sociale și spun social pentru că religia practică acel tip de comunicare specific socialismului, practicanții fiind proletarii, organismul cleric-bisericesc, în calitatea sa de reprezentant lumesc al Divinului, practică comunicarea unidirecțională în ceea ce privește doctrina, cenzura în ceea ce privește aspecte nereglementate sau probleme delicate cu care nu vor să se confrunte ori să și le asume; materialele informative sau promoționale aparțin deasemenea mediului controlat ca atare Hinduismul diferențiază comunicarea, alege ce comunica, cui comunica și în ce fel.

Una dintre cele mai interesante particularități ale comunicarii religioase, în general, este faptul că mesajul nu este transmis niciodată în mod direct și categoric, niciodată persuasiv în sensul agresiv al termenului ci îmbrăcat mai cu seamă în veșmintul pildelor sau povestirilor cu tâlc ce au ca și scop inculcarea mesajelor morale și etice fără a apela la persuasiune directă pentru a nu influența, aparent, liberul arbitru al individului care trebuie să creadă măcar că are libertatea rațiunii și acțiunii.

Cuvântul cheie în discuția comunicării relgioase în general, afirmație de la care Hindusimul nu face exceptie este interpretarea. Vorbim despre cum comunică Hinduismul ca religie în secolul XXI dar trebuie totuși precizat că majoritatea comunicării religioase se face la fel ca acum câteva mii de ani și anume pe cale orală. Factorii principali cărora li se datorează acest status quo sunt de ordin socio-economic dar și geografic iar de aici ramificațiile sunt de ordinul milioanelor de destine individuale. Problema comunicării în Hindusim este însă amplă pentru că avem de a face cu nenumărate tipuri de comunicare. Câteva dintre cele mai importante criterii cărora li se subordonează comunicarea religioasă sunt:

1. Comunicare organizaţională

Hindusimul este în fond privit ca o instituție care practică politici de cultură organizațională, comunicaționale în consecință se supune implicit unui hibrid al paradigmei comunicaționale democratice și corporatiste clasice, dacă se poate spune așa, pentru că putem identifica ceea ce se numește comunicare internă cu fluxuri verticale și orizontale în ceea ce privește organizarea clerului dar și comunicare externă cu publicul adică devoții, cu mediul până în punctul confundării cu acesta, India fiind indisociabilă de spiritualitatea religiei milenare dar și cu organizațiile concurente sau celelalte religii din mediul proxim Islamismul, Sikhismul Jainismul și Buddhismul.

Comunicare organizațională încorporează teorii de învățare, cunoaștere (Argyris & Schon 1978) și construcții de rețele sociale (Barabasi 2002). Deși la o primă privire primul strat al comunicării organizaționale este asociat cu afacerile există și conexiuni retorice (Tompkins, Tompkins, & Cheney 1989) adânci care leagă acest domeniu de religie. Identitatea ierarhia și ortodoxia au fost apropriate de către cercetători cum este Kenneth Burke (1936) care afirmă că prin aceste concepte legătura dintre comunicarea organizațională și religie devine evidentă.

Identitatea şi Ierarhia

Potrivit expertului în comunicare organizațională Karl Weick “Identitățile sunt construite din procesul de interacțiune. A schimba forme de interacțiune este a schimba forme ale sinelui” (1995, 21).Weik notează că un concept pozitiv permite înfruntarea discrepanțelor de percepție inerente în procesul organizațional. Genealogia intelectuală merge înapoi până la Burke care a conceput inițial construcția de identitate în context religios. Burke era de părere că prima funcție a oricărui sistem simbolic este construcția identitară.

Ființele umane au nevoie de să-și construiască o identitate care să îi deosebească ca indivizi și să stabilească între ei o ierarhie. Ierarhia simpă într-un context religios se rezumă la ortodoxie și ortopraxie sau cu alte cuvinte construirea unei identități distinge între cei care sunt în cadrul Bisericii, în afara Ei și cine în cadrul Bisericii este mai aproape de Dumnezeu. Interacțiunea și comunicarea care face parte din procesul distincției crează semnificație în spatele pozițiilor ierarhice în cadrul Bisericii. Spre exemplu identitățile sunt construite prin negociere și interacțiune. În viziunea lui Burke, sitemul uman al simbolurilor este în mod inerent structurat ierarhic.Crearea ordinii simbolice prin ierargie permite oamenilor să stabilească cine este mai aproape de Dumnezeu. Idea creării unei ierarhi pentru a defini gradul de importanță al unei persoane nu este reprezentat doar material ci și spiritual pentru a determina cine din colectiv este mai aproape de adevăr și cine este îndreptățit să îl comunice. Oamenii sunt după părerea lui Burke captivi ai propriilor ierarhii simbolice. În cazul Hinduismului poate cel mai faimos tip de ierarhie socială il reprezintă sistemul castelor. Ierarhiile doctrinare sunt dispuse pe trei niveluri de implinire sau căi de cunoaștere ce au ca finalitate moksha. Se crede în răspalata divină și acordarea de capabilități și potențe supraomenești cu fiecare prag trecut.

Ortodoxia şi ortopraxia

Burke argumentează că ortodoxia este cea care determină crearea simbolică a ierarhiilor. Se transmite prin provești care atestă și confirmă cine este cel mai aproape de Dumnezeu. În Hinduism distincţiile nu sunt făcute pe bază de credinţă şi de principiu (ortodoxie) ci mai degrabă pe baza tradiţiei şi practicii (orthopraxie).

Comunitatea

În conceptualizarea problemei comunitățile sunt crezute a fi mai degrabă decât un spațiu al credințelor comune un spațiu al procesului comunicațional comun. Prin natura sa acest proces poate fi sau dialectic sau dilaogic. Comunitățile dialectice promovează forme de argumentare pentru a stabili ortodoxia. Weick se referă la argumentare ca la atribuirea de semnificații pe baza credinței. Michael Cohen, James March, și Johan Olsen sugerează faptul că organizațiile sunt forumuri și procese sociale construite pentru a trece peste argumentare astfel comunicarea în orice tip de organizație, implicit în Hinduism, este polarizatoare și rezultă în controversă. Dialogul apare ca o formă alternativă pentru cercetătorii din domeniul comunicării de a înțelege cum sunt organizate comunitățile. Pe parcursul istoriei comunicării organizaționale au predominat businessurile mici, locale, de familie singurele organizații mari erau de factură militară, guvernamentală și religioasă astfel că pentru a putea înțelege esența întregului proces comunicațional este esențială cunoașterea ancestorilor ca izvor patentator de practici organizaționale comunicaționale și retorice. În secolul XIX când au apărut primele corporații este numai logic ca acestea să preia ca model funcțional constructe religioase de bază.

2. Comunicarea sacră şi profană

a) Comunicarea sacră.

Pentru ca acest tip de comunicare să poate avea loc este imperativă îndeplinirea unei singure condiții și anume existența credinței. Richard Weaver, istoric al ideilor susține faptul limba este sacră în esență pentru că ar o calitate predicatoare inerentă, un mesager care își asumă anumite poziții spirituale și ia atitudine prin comunicare.

b) Comunicarea profană

Din momentul în care oamenii au învățat să comunice anumite cuvinte, anumite fraze sau anumite gesturi au fost considerate a fi profane. Pe măsură ce culturile s-au succedat și timpul a trecut s-a modificat și ceea ce se condsideră a fi profan. Totuși, în pofida faptului că fiecare eră a considerat anumite fraze nepotrivite pentru a fi rostite sau scrise, profanitatea a rămas o fixtură permanentă în repertoriu comunicării. Profanul se referă în sens clasic la orice tip de afirmație care ia numele lui Dumnezeu în van cum sunt blasfemiile sau sacrilegiile. Comunicarea profană se împarte în vulgaritate, înjurături, blasfemie, sacrilegiu, obsecenitate. Pe măsură ce lista crește se adaugă noi fraze acestei categorii a comunicării cum sunt expresiile rasiste, homofobe, xenofobe etc. Combinarea limbajului sacru cu limbajul profan este considerată a fi o acțiune ofensatoare. Pentru a evita folosirea limbajului profan se folosesc eufemise sau omisiuni. La nivel rudimentar comunicarea este o încercare de transferare a informației și emoției astfel că orice cuvânt are un scop și o utilitate în acest sens. Faptul că anumite persoane aleg acest mod de exprimare este util în anumite circumstanțe pentru procesul comunicațional astfel că religia care discardă acest tip de comunicare află în conflict cu disciplina comunicării în această problemă pentru că după cum spuneam religiile monopolizează comunicare atât ca sursă și distribuție cât și ca sens și semnificație.

3. Comunicarea fizică sau materială şi comunicarea metafizică sau transcendentală

a) Comunicarea metafizică

Introspecţia

Devotul comunică cu sufletul său care este considerat divin, cunoscută și dialogul eului cu sinele, primul nivel al comunicării metafizice.

Rugăciunea

Relația și dialogul dintre devot și divinitatea personală pe care o venerează este un model de comunicare unidirecțional, în aparență, care se manifestă bilateral în ochii practicanților. Reprezintă calea nemijlocită cea mai sacră de interacțiune atât în Hinduism cât și în celelalte mari religii cu mențiune că hindușii nu se roagă pentru iertarea păcatelor pentru că această noțiune nu există în forma consacrată în doctrina religiei. O altă modalitate de comunicare o reprezintă jertfele și libațiile menționate pentru implicarea activă a deităților. Latura materială este integrată practicilor ritualice.

Revelaţia

Fluxul comunicațional bidimensional mesaje, rugăciuni, ofrandă, elogii din partea devotului și replica divinității prin texte revelate, profeții comunicate pe calea onirică pe calea prorociilor sau a oraclolelor fie prin semne divine.

Avataras

Tradiția avatarilor sau întrupărilor multiple ale divinităților, cu precădere a zeului Vishnu și atribuirea unui simbolism de comunicare transcendentală între cele trei lumi actului. Pe lângă luptele eroice avatarii erau surse de învățătură iar cel mai elocvent exemplu în acest caz este Buddha, cel de-al optulea avatar al lui Vishnu care produce una dintre cele trei mari viziuni religioase legate de suflet și anume inexistenţa sufletului, exprimată de Buddha prin predica sa de la Sarnath, anatmavada;

Tanscendenţa

Atât Burke cât și Eric Eisenberg mai târziu au notat faptul că un element important în procesul de construire și organizare comunitară este fenomenul transcendenței. Transcendența în viziunea lui Burke se referă la statutul unui om ce capătă caracteristici divine. În doctrina hindusă se referă la depășirea unei bariere dimensionale între lumea materială și lumea spirituală și aporpierea de sau chiar atingerea mokshei ori trecere de la o existență materială la alta. Transcendența este văzută ca un proces ciclic ce se poate manifesta atât progresiv cât și regresiv și după cum este exemplificat în poveștile despre materializarea zeilor și ascendența anitzeilor (asuras) dar și poveștile despre realizările yoghinilor. Shamanismul și posedările reflectă relația și comunicarea spiritului sau conștiinței individuale cu conștiința colectivă și reprezintă o altă modalitate de revelare transcendentală a divinului.

Telepatia

În sens general comunicarea este văzută ca o transmitere și recepționare permanentă și ubicuă de informație și este evaluată prin prisma succesului transimiterii de mesaje. Cuvântul comunicarea fost pus în practică pentru prima dată în secolul XIX odată cu popularizarea telegrafului electric și a celorlalte mijloace de semnalizare la distanță care i-au urmat cum sunt telefonul, radioul, televizorul și internetul. Înainte de secolul XIX cuvântul communicare se referea la un proces fizic intangibil cum sunt de pildă căldura gravitația sau magnetismul care acționau la distanțe macrologice fenomene pe care telecomunicațiile le imită în acest sens. În 1882 apare conceptul de telepatie care înseamnă ad literam transferul de gânduri de la o persoană la alta fără vreun liant din mediul fizic. Multe idei despre comunicare în secolul vitezei sună similar. Comunicarea înseamnă a împărți idei și sentimente fără interferențe ale limbajului, corpului, spațiului sau timpului. Dacă criteriul comunicării eficiente este transmiterea de semnificații fără gălăgie, bruiaj, distorsiune sau alte impedimente atunci telepatia reprezintă culminarea acestei viziuni. Vise asupra comunicării perfecte au o tradiție religioasă îndelungă. Thomas de Aquinas susține că îngerii au corpuri care sunt semn transparente înzestrate cu semnificație inteligibilă și inconfundabilă. Patosul acestei gândiri continuă să bântuiască reflecțiile asupra comunicării.

b) Comunicarea materială

Un alt concept despre comunicarea religioasă se trage tot din problema transmiterii de mesaje la distanță. Dar de data acesta depășirea barierei spațio temporale nu este la fel de exigentă cum este telepatia care se focuseză pe recepția perfectă. Interesele sale se îndreaptă în acest caz mai degrabă asupra posibilităților de conectare decât asupra modalității de transmitere propriu-zise deși chestiuni de viață, moarte sau profit depind de succesul transmisiei. Din cele mai vechi timpuri, de când omul trăiește în organizări sociale complexe a existat nevoia purtării de mesaje peste distanțe. Chinezii, Brahmanii, Incașii, Romanii sau Persanii, spre exemplu toți aveau metode și rețele de comunicare proprii care includeau sisteme poștale elaborate ori servicii de mesagerie umane. Din această nevoie s-a născut columbofilia, o metodă de comunicare răspândită printre aristocrați înaintea inventării telegrafului. Astăzi cea mai mare parte a comunicării cotidiene este intermediată fie de telefoane mobile, PC, tranzistori radio, televiziune, ziare sau mijloace print. Comunicarea rapidă și eficientă în spațiu a fost cercetată cu precădere în ultimele două secole ajungându-se astfel la explozia de mijloace tehnice și tehnologice menită să faciliteze și să eficientizeze comunicarea la distanță prin spațiu. O atenție deosebită este acordă însă comunicării temporale. Transmisia se petrece atât prin timp cât și prin spațiu. Transmia culturală și religioasă intră în această categorie fiind un mijloc eficient de propagare și preservare a doctrinei religioase. Din acest punct de vedere Hinduismul este cea mai închegată religie astfel că explorarea practicilor de comunicare pe care le-au folosit poate dezvălui secretul longevitudinii, statorniciei și eficienței spirituale hinduse. Societățile au nevoie de continuare și prezervare as fel de mult cum au nevoie de coordonare și extensie. Monumente, libării, muzee și cimitire sunt toate instituții care conectează oamenii de-a lungul timpului. Instituțiile religioase au exploatat aspectul spațial al comunicării prin misionari și comunicare mediată dar una dintre cheile comunicării religioase în Hinduism o reprezintă comunicarea temporală prin scripturi, tradiție, reguli de conduită codificate- legile lui Manu sau sitemul castelor. Scrisul este forma primară a umanității de a transcende timpul suplimentate în ultimele două secole de fotografie sau înregistrare sonoră. Când citim Bhagavad- Gita sau Upanishadele primim un mesaj trimis din trecut în forma în care a fost transmis cu mii de ani în urmă. Depășirea limitărilor spațio temporale reprezintă principalul aspect al comunicării în Hinduism.

Limbajul ritualic şi comunicarea socio-culturală

Ritualul este un concept al comunicării strâns legat de religie, se dispensează sau metamorfozează noțiunea de mesaj. Majoritatea practicilor comunicaționale au ca scop finit transmiterea unui conținut informațional deși există diferențe semnificative în ceea ce privește importanța acordată sentimentelor receptorilor, mediului sau codului. Ritualul este bogat în seminficație sar sărac în mesaj. De regulă nu înveți ceva nou la un botez, la o nuntă sau la o înmormântare. De pildă un răspuns detaliat salutului Servus ar încălca protocolul ritualic stabilit, cu toate acestea salutul este plin de semnificație istorică, morală, socială. Acesta arată în cel mai ilustrativ inseparabilitatea ideilor noastre despre religie și comunicare.

Limbajul non-verbal şi paraverbal conține și numeroase elemente preluate din sfera religioasă ca de pildă apropierea şi lipirea ambelor palme în dreptul inimii şi aplecarea uşoară a capului care poate însemna în sensul cel mai elementar şi comun mă înclin chiar și fără vocalizarea salutului ca să nu mai vorbim de semnificațiile atribuite pozițiilor yoga. Tăcerea, meditația sunt și acestea forme de comunicare cu divinitatea din individ, cu sufletul. Aceste procese rezultă în autocunoaștere. Indiferența este o practică comunicațională punitivă, moarte socială sau excomunicare de la statutul de vrednicie de a primi mesaje.

Elemente semiotice sunt deasemenea de o importanță majoră deoarece seminificația este mai mult decât mișcarea mesajelor. Ezra Pound numea literatura vestea care rămâne veste. La fel se poate afirma și despre ritual care este atât religios prin încărcătura sacră cât și comunicativ prin funcția sa inerentă.Comunicarea stabilește și definește orientarea Hinduismului către Univers, semeni și ei înșiși.Toate tradițiile religioase conțin idei despre comunicare ce transcend un simplu de idei. Hinduismul și practica iconoclastă merg mână în mână, această religie fiind una a vizualului, imaginarului și fantasticului materializate grafic. Hindușii folosesc arta ca mijloc de comunicare, cultura vizuală este pretutindeni iar fiecare element îmbibat cu semnificații ritualice sau simbolice. Aceste forme ideoplastice joacă un rol experimental de liant în comunicarea metafizică.

4. Dialog vs Diseminare

a) Dialog

Comunicare văzută ca un dialog este mesajul comunicat peste generații al lui Platon. Dialogul are rădăcini în practica religioasă. Se focusează pe dinamica procesului interacțional mai degrabă decât decât protrivirea și sincronizarea gândirii pe care o propune telepatia. Metoda dialogică platoniciană sugerează mai mult decât derularea unei argumentări filosofice un progress sufletesc prin antrenarea coordonarea și alinierea a două entități. Dialogul este astfel una dintre principalele viziuni ale comunicării pentru că implică ideal doi candidați, pe un stans egal și într-un mediu intim. Dialogul în Hinduism este folosit în comunicarea interfamilială, între devot și deitatea pe care o venerează în alte condiții și alți parametrii decât cei acceptați convețional în Occident, în comunicare intercaste și interreligioasă.

b) Diseminarea

Prin disemniare se înțelege un proces comuniațional care are la bază un emițător și la celălalt capăt mai mulți receptori. Se opune ca și practică dialogului care presupune interacțiunea dintre un singur emițător și un singur receptor, deși termenul grecesc dia se referă mai cu seamă al mediu însemnând prin decât la numărul persoanelor implicate. În lucrarea lui Platon Phaedrus, Socrate atacă în mod repetat formele de comunicare care sunt indiferente audienței, militând astfel pentru verificarea recepționării. Retorica, spune acesta poate confunda sufletul ascultătorului iar scrierea gândurilor este asemănată cu cu munca unui fermier care își împrăștie sămânța fără a lua în considerare tipul de sol pe care o aruncă și pe care aterizează. Definiția practicii disminării de informație nu exclude pe de altă parte nici scenariul a numeroși emițători și câțiva receptori. Transmițătorii de mesaje centralizate cum sunt marii broadcasteri, politicieni, clerici nu sunt singurii diseminatori. În cazuri cum sunt protestele, petițiile, conflictele interetnice sau interreligioase numeroși emițători se adresează unui grup, dar ca în orice tip de activitate de acest gen recepția mesajului nu poate fi verificată saua evaluată astfel că în mod ironic, figura militantul non-violenței în India, Mohandas Ghandi, a fost ucis într-un act violent de un extremist hindus urmaș al învățăturilor sale. Cel mai mare atuu al diseminării se numește broadcasting. Informația este transmisă unui public larg și deși îi lipsesc intimitatea și interacțiunea este cel mai puternic și eficient mod de comunicare în sensul de lansare a mesajelor. Cea mai mare parte a culturii umane este non-interacțională, cărți, scripturi, predici, ziare. În Hinduism tradiția religioasă este transmisă preponderent prin diseminare, pe cale orală, prin transmiterea de parabole în fața mulțimilor metodă care în aparență este mai puțin eficientă pentru că deși mesajul este expediat esența semnificației nu este explicată, lăsând loc interpretării personale, în consecință mesajul ajunge la receptor într-un cod familiar dar brut, încriptat și fără kit de descifrare. În acest fel numai anumiți indivizi din mulțime care posedă coordonatele de decriptare vor recepta efectiv mesajul net. Partea mai puțin fericită este că nu aceia care vor recepta mesajul corect sunt neapărat și aceia care îl vor purta mai departe.

5. Hinduismul model de comunicare modernă

Deși în topul religiilor Hinduismul se situează pe locul al treilea ca număr de adepți este în prezent pe locul întâi în ceea ce privește trenduri spirituale. La nivel mondial face exemplul unei religii supraexpuse, este la modă și a ajuns să fie văzută astfel prin mijloace de comunicare și prin dorința de popuarizare a sa la nivel mondial.

La fel cum Creștinismului îi este atribuit din punct de vedere al inovațiilor comunicaționale misionarismul care în lumea corporatistă s-a trandus în comis voiajor sau reprezentant de vânzări door to door, tot așa Hinduismul a contribuit chiar dacă nu neapărat prin patentare la îmbogățirea tehnicilor de comunicare prin protestul non violent și greva foamei ca forme simbolice de transmitere a unui mesaj sau feedback unei persoane sau instituții.

a) Niveluri ale comunicării în Hinduism

 Personal, local, regional, național, continental și internațional.

 Comunicare dinspre Hinduism ca religie înspre devoții săi realizată prin intermediul scripurilor de inspirație divină sau cu autor cunoscut a lucrărilor epice și a textelor filosofico-religioase produs al școlilor și curentelor din timpul Hinduismului clasic

 Comunicarea dinspre zona religioasă spre practicanți prin locațiile sociale de propagare a Hinduismului, temple și alte centre ale vieții publice religioase unde mesajul doctrinar este transmis prin intermediul reprezentanților acreditați de la guru, rishis, panditi și până la brahminii bătrâni respectați în comunitățile mai mici care ocupă adesea acest rol în mediul lor imediat. Trebuie precizat aici că ei sunt în măsură să citească și să interpreteze textele sfinte, să performeze ritualuri să vegheze și să judece în spiritul legilor lui Manu respectarea sistemului castelor și a reglementărilor cutumare diverse.

 Comunicare dinspre Hinduism și reprezentanții hinduși indieni orientată către sfera laică cea socială și cea politică în contextul actual al statutului Indiei.

 Comunicarea dinspre Hinduism îndreptată spre Sikh și musulamani situată pe trei niveluri unul al tratativelor diplomatice la nivelul clerului, cel de-al doilea flux pornește din partea clerului hindus și vizează în mod direct adepții celor două religii cu care Hindusimul împarte patul Indiei și cel de-al treilea al extremisului și terorisimului religios.

 Comunicarea organismelelor hinduse din India cu organizațiile de promovare și popularizare a Hindusimului din Asia, Europa, Africa, Australia și Oceania și nu în ultimul rând America.

 Comunicarea clerului Hindus și Organizațiilor Hinduse între ele printr-un intranetwork.

 Comunicarea organizațiilor hinduse cu mediile locale în Diaspora.

 Comunicarea și dezvoltarea rețelei de comunicare religioasă în și între districtele din India.

 Comunicare între diferitele denominațiuni hinduse în cadrul acelorași comunități la nivelul pastorilor și administratorilor dar și la nivelul practicanților.

 Comunicarea prin mijloace mass media tradiționale și new media cum sunt rețelele sociale populare ca Twitter sau Myspace, Facebook, Joost.

 

-Fârtache şi Nifârtache- July 27, 2009

Mitul românesc al Fârtatului şi Nefârtatului


„Într-o zi se întâlnesc Dumnezeu şi Diavolul şi se întreabă:

– Cum te cheamă pe tine? zice Dumnezeu Diavolului.

– Nifârtache mă cheamă, a răspuns dracul.

– Dar pe tine?

– Pe mine mă cheamă Fârtache.

Pe urmă au stat ei ce au stat, au mai vorbit ce-or fi mai vorbit şi iată că se hotărâră ca să facă pământul. Şi zise Dumnezeu:

– Scoboară-te, Nifârtache, tocmai în fundul mării şi ia de acolo pământ în numele meu, ca să avem din ce să facem lumea peste apă. Diavolul se scufundă numaidecât în fundul apei, dar, din mândrie, nu luă pământ în numele lui Dumnezeu, ci în numele său. Cum luă pământul, începu să meargă către faţa apei spre a-l duce lui Dumnezeu, dar apele bătându-l din toate părţile, ţărâna i-a fugit din mână şi, când a ajuns deasupra, nu mai avea nimic. De aceea Dumnezeu îi zise:

– Vezi? Aceasta ţi s-a întâmplat pentru că n-ai luat lutul în numele meu. Acum dracul era în apă până la genunchi. Dracul scoborî pentru a doua oară în fundul mării şi zise:

– Iau pământ în numele meu şi nu într-al lui Dumnezeu. Dar până să iasă a păţit ca şi întâia dată, mai ales că Dumnezeu îi făcuse şi gheaţă deasupra, aşa că, până s-o spargă diavolul, tot pământul i-a fost luat din mână de apă. Acum dracul era în valuri până la brâu. A treia oară necuratul pătimi la fel, iar în apă se găsea până la gât.

– Vezi, îi zise Dumnezeu, – nici de data asta n-ai făcut cum te-am învăţat eu, bagă bine de seamă că ai să te îneci. Dar Diavolul, pace să asculte! Se scoborî, luă pământ numai în numele său, dar, când să iasă, se izbi cu capul de gheaţă. Şi fiindu-i teamă lui Nifârtache ca să nu se înece, se lăsă la fund, luă pământ şi în numele lui Dumnezeu şi începu să se urce în sus. În unghii i-a rămas de data asta numai atâta lut cât putu Dumnezeu să scociorască pe sub dânsele cu un pai. Din cele câteva firişoare a făcut Ziditorul o turtiţă, a suflat-o, a păturit-o cu palmele şi a mărit-o astfel până când turta s-a făcut ca un pat.

– Iată, zise Dumnezeu, avem acum pat pe care să stăm şi să ne odihnim la noapte.

– Avem, Fârtache, îi răspunse dracul.

Vine apoi seara şi noaptea pentru odihnă, când oamenii buni dorm, iar cei răi fac fel de fel de socoteli păgubitoare pentru alţii. Dumnezeu, ostenit cum era, se culcă şi adormi, iar Dracul îşi cloci în cap chipul cum să ucidă pe Dumnezeu şi să rămână el singur stăpân peste pământul cel nou. Socoteşte el cât socoteşte şi află cu cale că bine ar fi să rostogolească pe Dumnezeu în apă şi să-l înece. Se apucă dar şi-i făcu vânt în apă, dar minune, în loc să înece pe Dumnezeu, văzu că pământul tot creşte în juru-i, astfel că de înecat nici vorbă nu era. Dracul s-a trudit în chipul acesta toată noaptea, tot rostogolind pe Dumnezeu în toate părţile, aşa că pământul nostru, din mărimea unui pat cât era la început, a ajuns să fie atât de mare, cât îl vedem în zilele noastre.”

 

PLEASE VOTE FOR ME!!! July 24, 2009

Prima dată când am văzut acest film documentar a fost la un special screening în cadrul Simpozionului ” Go East- on the crossroad of international coproductions- facilitating creative and strategic partnerships with the East” al Documentary Campus e.V. în Septembrie 2007 la Timişoara.

A devenit instant unul dintre doumentarele mele preferate. După cum veţi vedea în trailer este vorba despre o punere în scenă a unor alegeri democratice pentru şeful clasei într-o provincie chineză comunistă. Documentarul face parte dintr-o serie de documentare în cadrul proiectului Why Democracy?

Acesta este siteul documentarului Please vote for me unde puteţi afla toate detaliile logistice.

Sper că  filmul va fi preluat şi difuzat şi de posturile româneşti dacă acest lucru nu s-a întâmplat încă pentru că s-ar potrivi mediului românesc din multe puncte de vedere, similarităţile de regim pentru perioada comunistă vor trezi cu siguranţă amintiri iar maimuţăreala postcomunistă pe care nici Caragiale nu ar fi putut-o depicta mai bine ar pune în contextul potrivit o anumită “clasă”. Cel mai interesant aspect al documentarului este acela că surprinde esenţa democraţiei şi stereotipurile clasei politice într-un mod care stârneşte râsul, fără a fi ostentativ dar care ridică, în acelaşi timp, semne de întrebare destul de serioase.