CHEWINGISADDICTIVE

Cultura română şi europenismul cultural July 22, 2009

Filed under: Stuff'n'shit — Cosmina @ 12:53 pm
Tags: , , , , , , , , ,

1. Iubesc istoria României cu o ură grea!

Cultura română este o cultură mică cu pretenţii şi inspiraţii mari! Originalitatea care dă măsura universalităţii unei culturi a fost subdusă odată cu poporul şi civilizaţia de bizantinitate, poate cea mai grea cruce şi cel mai mare handicap al spiritului creator al neamului nostru. În primă instanţă trebuie subliniat blestemul geografic al culturii române, care deşi cu al său cadru Carpato-Danubiano-Pontic a servit drept muză artiştilor peste veacuri, aduce cu sine pe lângă binecuvântări şi lăcomia vecinilor. Perspectiva fabulistă a împărţirii darurilor de către Dumnezeu, care apare ca motiv poetic în mai multe opere literare este o pildă ilustrativă iar în această notă aş sublinia faptul că dacă poporul ales nu a primit pământul mult râvnit şi făgăduit în profeţii mai apoi, noi am fost, cum e românul dealtfel, primii la luat, dacă e pe gratis. Numai că bogăţia şi prosperitatea atrag invidii. Din punctul meu de vedere toate premisele unei culturi europene de rasă au fost împlinite pas cu pas şi chiar depăşite cu câteva veacuri î.Hr. Fără nici o intenţie eretică, de vreun fel, aş îndrăzni să afirm că soarta culturii şi implicit a civilizaţiei Est europene, balcanice, care se anunţa înfloritoare, cu împrumuturi tehnice romane şi influenţă culturală elenă la Pontul Euxin, a fost damnată odată cu începutul erei creştine, a perioadei d.Hr.(grosso modo, ca reper cronologic). Şi deşi pare incredibil de provocatoare şi eretică în sens laic, cultura română a fost condamnată la mediocritate încă din stadiul interuterin al războaielor daco-romane. E ca şi cum, dacă îmi este permis, limba, poporul şi implicit cultura română ar fi rezultatul unui viol şi nicidecum al unui proces de etnogeneză sănătos. Ori violul are inevitabil consecinţe psihologice asupra conştiinţei colective culturale şi nu numai, de care istoria nu a ezitat să profite. Acest handicap a fost mai apoi mascat, violatorul fiind condsiderat părinte model. Decebal şi Traian (priviţi ca şi reprezentanţi, numelor servind un scop eufemistic, pentru dacii şi romani) stau ca doi făuritori de neam unul lângă celălalt în manuale, fără să se precizeze decât evaziv că unul dintre cei doi a murit la naştere iar cel de-al doilea pur şi simplu a plecat (vezi retragerea aureliană). După ce orfanul îşi adună forţele şi încearcă să stea în picioare copii mai mari (unguri, polonezi, turci, ruşi, austrieci) îl bat până în adolescenţă, când acesta încearcă să recupereze copilăria pierdută imitându-le acestora comportamentul infantil în timp ce ei au depăşit de mult acel stadiu, sunt deja maturi. Acesta este simplist văzut drumul culturii române (mai cu, mai fără, mai ne prefacem că avem) prin două milenii glorioase (ca să aducem şi contra exemplul oferit de o cucerire romană) pentru cultura franceză a cărei copilării s-a petrecut la briza mării şi nu într-un maidan împuţit de duhori orientale. Nubileţea culturii franceze este aspiraţia oricărei mici culturi şi cum România nu face excepţie de la această regulă în adolescenţă mentorul, idolul culturii noastre a fost cultura franceză. Pentru că idolii se copiază, neştiind că drumul spre universalitate şi acceptare în rândul culturilor mari se face prin originalitate, creativitate, talent, sudoare şi jertfă artistică, noi am copiat mai departe, din păcate prost (stigmatizarea prin labeluri ca pildă Micul Paris nu erau tocmai un compliment, deşi au fost percepute ca atare) Imi fac mea culpa pentru această introducere inspirată de cuvintele lui E.Cioran ciatate la început şi trec la fapte.

2„Naţiunile nu sînt ceea ce gîndesc ele, ci ceea ce cugetă Dumnezeu despre ele în veşnicie.“

În concepţia lui Constantin Noica culturile au o schemă numerică. Ele înglobează realităţi spirituale precum religii, sisteme de cunoştinţe, ar putea fi reprezentate printr-un „raport fundamental Unu şi Multiplu“ – ultimul termen trebuind să fie înţeles diversitate calitativă cât şi pluralitate cantitativă. Există cinci rapoarte între Unu şi Multiplu – Unu şi repetiţia sa; – Unu şi variaţia sa; – Unu în Multiplu; – Unu şi Multiplu; – Unu Multiplu. Astfel, fiecare din aceste raporturi ar putea reprezenta schema unei culturi. Raportul Unu Multiplu este atribuit de către autor culturii europene, uniunii europene. În acest caz, spune Noica, nici Unu nu primează, nici Multiplul, ci Unu este de la început multiplu distribuindu-se fără să se împartă. În acest sistem Romaniei i-ar reveni unu şi repetiţia sa subistorică agonizantă şi milenară care tinde spre majesticul francez de unu şi multiplu. Potrivit definiţiei lui Paul Vallery „Acolo unde este spiritul lui Cezar, Caius, Traian, Vergiliu, acolo unde numele lui Moise, acolo unde numele lui Aristotel, Platon şi Euclid au o semnificaţie şi o autoritate simultană, acolo este Europa. Orice rasă şi orice pământ care au fost succesiv romanizate, creştinate şi supuse spiritului disciplinei grecilor este în mod absolut european“ europenismul culturii române este incontestabil, singurul handicap major fiind orientalismul turco-slav care a privat ţările române de o identitate bine conturată, de un ev mediu, de o renaştere. Turcii au lăsat Romaniei un bizanţ după bizanţ, o istorie trăită lacunar, timid şi resemnat. Cioran aprecia că: „ Cea mai tristă şi mai mizerabilă amintire a poporului român sînt turcii.” Divinitatea şi îmbrăţisarea ei, nu doar ca religie în sânul căreia s-a născut o cultură, reprezintă întoarcerea la sacralitatea care consacrează. Cum susţine insistent Cioran în „Schimbarea la faţă a României”, Rusia este modelul de privit, admirat şi urmat. Ce face din Rusia o mare cultură este tocmai spiritualitatea sufletului şi a scriiturii care compensează lacuna temporală şi asigură universalitate şi inspiraţie creatoare omniprezentă într-un ţinut care ar putea la o primă vedere părea frust şi îngheţat.

3.”Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère…” …spune „în româna cea mai pură a secolului XIX” Mateiu Caragiale la începutul cărţii sale Craii de Curte Veche.

Dihotomia cultură naţională, cultură universală se problematizează din ce în ce mai mult în conştiinţa segregată a românilor dar din păcate orientul ne vede ca punte de legătură cu Occidentul şi Occidentul nu ne vede altfel decât ca linie de demarcaţie balcanică nedemnă să intre în rândul haute culturilor europene. Influenţa bizantină s-a îmbibat puternic în subconştientul culturii române şi persistă sufocant până la revoluţia culturală produsă de descoperirea (şi maltratarea) limbii şi culturii franceze în secolul XIX, prilej cu care o mişcare naţionalistă fără precedent în cultura română, a cărui lider spiritual a fost Nicolae Iorga se manifestă vehement şi patriotic pentru românism. Lupta împotriva franţuzomaniei, dar şi împotriva tuturor acelor acţiuni care păreau a conduce la neglijarea limbii române era dusă mai ales de Nicolae Iorga, profesor universitar de aproape 12 ani, la catedra de Istorie Universală a Universităţii Bucureşti, colaborator al mai multor reviste şi periodice: Epoca, L’Independance roumaine – în limba franceză – şi mai ales revista Sămănătorul, al cărui lider era. La fel ca în 1906, Iorga a luat mereu atitudine împotriva a ceea ce considera el nedreptate. Cel mai prolific şi cel mai cunoscut istoric român, cu multiple preocupări (istoric, politician, ziarist, scriitor, critic literar, etc.) a fost deseori acuzat de parvenitism politic, dar înainte de toate trebuie să avem în vedere întreaga activitate a unui om şi epoca în care acesta a trăit. Într-un articol intitulat sugestiv O rugaminte, publicat în ziarul conservator Epoca în ziua de 12 martie 1906, Iorga îşi făcea cunoscut punctul de vedere cu privire la reprezentaţiile în limba franceză ale societăţii Obolul. Cititorii Epocii, şi nu numai ei, erau rugaţi să nu se ducă la Teatrul Naţional în zilele de 13 şi 15 martie, chiar dacă au cumparat deja bilete. Pe un ton împăciuitor şi calm, invocând trecutul şi viitorul unui neam, care nu e doar menit unei umilinţe şi unei batjocuri pentru toate veacurile. N. Iorga ruga să lipsească de la reprezentaţii pe oricine simte că are o ţară, pe oricine se poate gândi… la moşii, la stramoşii cu suflet românesc. Semnatarul articolului, un observator lucid al vietii sociale, politice şi culturale româneşti, el însuşi un vorbitor a limbii lui Molière şi Montaigne considera că limba franceza ne subjugă, ne umileste, rupe un popor în două creându-se astfel o prăpastie între vorbitorii graiului nostru dispreţuit şi cei mari (Epoca, 12 martie 1906, p. 1). Câtă cultură europeană a mai putut trece fraudulos frontiera în acest răstimp al orientalismului decadent, când pănă şi occidentul ne tratează cu orientalism? Secţiunea aceasta se ocupă cu identificarea elementului de specificitate al culturii române, dacă el există şi al procentului de europenism din el. Formula îi aparţine tot lui N. Iorga înverşunat conservator şi apărător al culurii române tradiţionale. Acesta face referire la un fenomen datând din secolele XVI-XVII, când în fiecare dintre Ţările Române apar stiluri arhitecturale definibile şi diferenţiabile. Esenţa acestui fenomen este capacitatea influenţelor proxime, îndepărtate şi mai ales diverse (gotice, elemente din renaşterea italiană, baroc, arabesque, motive tureceşti, armene, persane sau caucaziene) de a se transforma într-o manifestare artistică coerentă. Evoluţiei pe plan artistic îi corespund apariţia limbii literare române, care devine în sec XVII limba cronicarilor, a textelor liturgice, a romanelor hagiografice sau populare. Arta epocii brâncoveniene a fost o expresie reuşită a sintezei româneşti prin capacitatea ei de a fi unitară înglobând în acelaşi timp un număr mare de monumente. Oscilaţia motivelor ornamentale între covor sau poezie ţărănească şi obiecte culturale, mobilierul şi decoraţiunile bisericilor şi a palatelor din epoca lui Brâncoveanu au devenit un laitmotif al sintezei române. În obţinerea valorii sugestive a formulei de sinteză românească se observă atât participare valaho-moldavă cât şi transilvană (dacă ne gândim la bisericile de lemn din Maramureş, „în pofida” avantajului unei influenţe europene constante aici). Sinteza nu este o relicvă a trecutului ci din păcate o realitate actuală şi deşi se prefaţează ca o întâlnire fecundă şi nu beligerantă între bizanţ, folclor, ortodoxie, misticism, latinitate, slavism, este numai o etichetă de separare de tradiţia europeană în care nu ne integrăm. Prin intrarea spaţiului Carpato- Danubian şi a zonei intracarpatice în sfera de influenţă a IRR şi respectiv al Regatului Ungar, România îşi incepe istoriceşte vorbind procesul de integrare în politica şi cultura europeană, dar se menţine reticentă, fracturată, divizată între orientalism extrem şi deschiderea occidentală, prăpastie va deveni insurmontabilă până la începutul secolului XIX. Această realitate istorică limitează şi subjugă accesul culturii române la mainstreamul cultural occidental. În evaluarea evoluţiei diferenţelor culturale româno- europeane, se remarcă elipsa culturală în istoria Valahie şi a Moldovei numită secolul Fanariot ( din 1712 în Moldova, 1716 Valahia şi până în 1821; Imperiul Otoman numeşte domni greci, care locuiau în cartierul Phanar din capitala Impeiului, la cârma principatelor). Domniile Fanariote implementează cvasi un stil vestimentar, alimente orientale, un aflux de populaţie turcă şi greacă dar şi o influenţă lingvistică semnificativă. Secolul următor înlocuieşte ideologic ocupaţia otomană cu cea rusă. Politica imperialistă a Rusiei, de expansiune şi anexare teritorială, pun Ţările Române în faţa celui de-al doilea duşman declarat al europenismului şi spiritului occidental, Imperiul Ţarist. Pe de altă parte în simbioza occidentală închipuită şi râvnită Transilvania este pilonul integrat mai mult sau mai puţin forţat în curentele central europene. Odată cu libera circulaţie a ideilor dinspre şi înspre Ungaria şi Austria, cultura pătrunde şi la românii din Ardeal care deşi oprimaţi şi fără drepturi civile sunt inevitabil influenţaţi, vorba pildei „… şi câinii mănâncă din firimiturile ce cad de la masa stăpânilor lor… Accesul la direcţii şi curente filosofice germane, dar şi influenţele. catolicismului sau gândirii inovatoare franceze, cultivate de personalităţi ca Inocenţiu Micu-Klein sau de reprezentanţii Şcolii Ardelene, duce la formarea unui front psihologic militantist, naţionalist a cărui catalizator prim a fost unirea de la 1600 şi care se manifestă în diplomaţia religioasă (prima formă similară diplomaţiei politice, inexistente la vremea aceea în varianta actuală) abia două secole mai tarziu prin Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (Petiţia Valahilor din Transilvania). În 1937 opera lui N. Iorga „Bizanţ după Bizanţ” , formulă care a făcut carieră în istoriografia universală, oferă o nouă evaluare a fanarioţilor, în contextul recuperării Evului Mediu român. Iorga vede cultura română din Evul Mediu şi până la sfârşitul epocii fanariote ca făcând parte dintr-o paradigmă culturală care se întinde de la Marea Albă până la Muntele Sinai, Trébinzonde (portul Trabzon de azi) şi Veneţia. Continuatorii unei tradiţii diafane, abia perceptibile de înaltă cultură română care se contura discret atunci continuă discret să susţină mărturia sintezei care poate conferi creaţiei dimensiunea de valoare originală de care are nevoie. Nechifor Crainic însuşi sau Dumitru Stăniloaie se ataşează în secolul XX unui filon naţionalist, al continuităţii şi anume mişcarea filocală, adică a trezirii spirituale în interiorul monahismului oriental, mişcare care îşi găseşte refugiu în mănăstirile Valahiei şi Moldovei. Şi dacă asceastă mişcare îşi găseşte ecou în Rusia până şi în opera lui Dostoievski, posteritatea română tinde spre extincţie după moartea lui Calinic de Cernica, dar cunoaşte o surprinzătoare renaştere în perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial. Refugiată la mănăstirea Sfântul Antim mişcarea influenţează direcţia artistică a lui Vasile Voiculescu sau pictura lui Paul Gherasim.

4„ În umbră a trăit, în umbră va muri!”

„Pour ce qui est de la culture créatrice, la société roumaine ne se rend encore pas compte de l’importance du problème, car elle ne comprend pas l’insigne valeur de la fonction et de la force sociale de l’intelligence.”

În timp ce criticii încearcă să netezească drumul prin hăţişurile culturii autohtone, puţini autori români reuşesc să pătrundă pe piaţa internatională. La vizibilitatea pe care o avem, Premiul Nobel pentru Literatură ne ocoleşte în continuare. Cultura noastră rămâne marginală, în opinia specialiştilor, o nişă pentru excentrici şi pentru că îi lipsesc anumite cărţi. Astfel, Cioran spune despre Romania că este „O Spanie a sud estului Europei, fără ardoarea şi farmecul ei romantic, dar cu acelaşi nivel istoric. Şi fără un Cervantes, care să ne descrie un Don Quijote al amărăciunilor noastre…” . Criticul Nicolae Manolescu i se alătură când spune: „Nu avem în cultura noastră Odiseea, Don Quijote, Faust, Război şi pace, Muntele vrăjit şi Ulise, adică exact acele cărţi care asigură universalitatea unei culturi. Nu ştiu de ce nu le avem“. Şi criticul Eugen Negrici crede că ne lipsesc acele texte care funcţionează ca nişte „acte de identitate. Le-am pierdut, le falsificăm, le completăm după interese şi după toane la punctele de trecere de la o ţară la alta sau de la un regim la altul, sau pur şi simplu neglijăm să le alcătuim“. Cărţile noastre, cu câteva excepţii, stau închise în cultura autohtonă. Cît despre importul de texte, Mircea Mihăieş îl considera şi pe acesta lacunar: „Sînt preferate lucrări recente, astfel încât nu avem tradusă una dintre marile cărţi de istorie din Europa – „Istoria Franţei”, de Jules Michelet. Ne lipseşte o altă carte esenţială pentru a întelege gândirea europeană din perioada premodernă şi modernă – „Port Royal”, de Sainte-Beauve. Nu avem nici „1001 de nopti” într-o variantă credibilă, nici marile texte ale filosofiei orientale, doar adaptări şi preluări după traducerile occidentale“. Europenismul din cultura română, în opinia mea există în proporţie de 50%. Cealaltă jumatate este reprezentată de bizantinitate. Întrebarea reală este unde este procentul culturii române în cultura română?

Advertisements
 

3 Responses to “Cultura română şi europenismul cultural”

  1. chewingisaddictive Says:

    Multumesc. Sunt fata :D
    Ma bucur ca ti-a placut postul.

  2. arina ulm Says:

    Vreau sa stiu cine esti.

    Mi-a placut extrem de mult articolul.

    Eu sant din USA.

  3. arina ulm Says:

    Cine esti tu?
    Esti absurd de inteligent!


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s