CHEWINGISADDICTIVE

Criza culturii române postdecembriste. O dezbatere utopică? July 22, 2009

Filed under: Stuff'n'shit — Cosmina @ 1:30 pm
Tags: , , ,

Criza e criză pentru că e criză şi după criză urmează criză!

Cultura postdecembristă este o cultură care se vrea capitalistă dar care încă practică cenzura după 19 ani de la căderea regimului comunist. Această afirmaţie singură spulberă „iluzia dezbaterii utopice” şi plasează problema într-o realitate grotescă. Şi ca şi cum limitarea dreptului la libera exprimare nu ar fi suficient, societatea românească este plină de preconcepţii şi prejudecăţi, carii ale culturii, care impiedică evoluţia unui scriitor, opere, mentalităţi originale sau diferite.

Pseudo-libertatea de exprimare amplificată de puterea de persuasiune şi  mreja manipulatoare pe care o întinde audio-vizualul asupra populaţei, este principalul duşman şi promotor al crizei culturale, invocate retoric, dar care la o scară macrosocială a existat dintotdeauna şi care este întreţinută de instituţiile statului şi ale maselor: guvernul, biserica, presa (în marea ei majoritate), armata, sindicatele.

Fără îndoială că o jumătate de secol de comă culturală şi de dictatură proletară nu se sterg din conştiinţă şi cu atât mai puţin scapă de sentinţa şi consecinţele istoriei printr-o simplă răsturnare de regim politic. Starea de fapt a culturii române de astăzi este o reeditare a teoriei formelor fără fond; din această cauză tind să plec de la premisa unei actuale şi pulsante crize de valoare (imediată, imanentă şi universală) şi direcţie.

În opinia mea omul cultural român al secolului XXI, tânărul scriitor, nu mai poate spera la posteritatea sui generis a operei sale fără să înţeleagă faptul că „intoxicaţia cu cititul”, pe care au profesat-o Constantin Noica şi generaţia sa, nu mai corespund viziunii actuale de background cultural complet. Secretul cultural occidental e compus din simbioză, sinteză şi referinţe iar tinerii scriitori fără o educaţie artistică, muzicală şi cinematografică contemporană, fără o cultură renascentistă, plurivalentă upgradată şi în pas cu tehnica sunt tocmai închistaţii cultural, ai vechii mentalităţi care se succed în anonimatul lor bizantino-maidanic cu singurul scop de a înăbuşi vocea creaţiei originale, autentice, valoroase a tinerelor talente (tineri atât ca vârstă, mentalitate, număr de opere publicate şi traduse).

O generaţie literară (artistică, în genere) reprezintă o reţea de persoane care se situează în interiorul aceleiaşi vârste biologice, împărtăşesc acelaşi ideal estetic ataşat unei experienţe care este în linii mari comună sau presupusă ca fiind comună, practică aceeaşi orientare în viaţa literară şi se delimitează, programatic sau numai în virtutea impulsului către originalitate, de predecesori ca şi de succesori; această definiţie generalistă dar cuprinzătoare mulează şi contopeşte generaţiile ‘60— ‘80, criteriile de demarcaţie convergând. După revoluţie mişcarea şi criteriile uzuale de stabilire a unei generaţii literare ar trebui să exerseze o mai mare nişă eclectică, cosmopolită deoarece acesta este, după părerea mea, elementul de originalitate (simbioza globalizatoare a culturii şi culturilor, a experienţelor care inspiră de exemplu descrierea minuţioasă a unei incursiuni fictive în Mexic) alături de eternul paria, stare  pe care au adoptat-o şi alţi gânditori în trecut şi care deşi dusă în alte cadre sociale rămâne în esenţă o luptă contra sistemului.

S-a luat obiceiul de a asocia succesiunea generaţiilor în literatura română cu un criteriu cronologic. Iniţiativa îi aparţine, s-ar părea, lui Laurenţiu Ulici, care, de fapt, le numea „promoţii”, singurul volum apărut din Literatura română contemporană fiind consacrat „promoţiei ’70”. Este vorba de considerarea unui interval de zece ani pentru a delimita o generaţie de alta. S-a vorbit de generaţia ’60, s-a apreciat apoi că au urmat, logic, generaţia ’70, ’80, ’90. Au existat precedente în generaţia ’27 (în fapt, generaţia anilor ’30), numită uneori – impropriu, pentru că este limitativ – „a kriterioniştilor”, şi în „generaţia războiului”, aceasta manifestându-se ca fenomen preeminent aproximativ pe intervalul unui lustru (ca, de altfel, şi generaţia ’60).

Criteriul cronologic afirmă existenta unei continuităţi ante dar şi postdecembriste, cultura conturându-şi a doua generaţie după revoluţie—generaţia 2000—.

Cultura nu se face de le 9 la 5 sau din zece în zece ani, cronologia fiind un factor secundar pe care însăşi experienţa istorică îl discordează. Nu vor rezista trecerii timpului aceste asocieri la fel cum în afară de marile repere (paşoptiştii, generaţia’27) prea puţine generaţii au facut istorie în întregul lor (ca timp şi număr). Din toate aceaste decade se vor alege cei mai buni, sub o denumire generică stabilită de posteritate, care vor da sau nu valoarea culturii celei de-a doua jumataţi a secolului XX. Cu cea mai mare sinceritate opinez că un contemporan poate citi literatura timpului său însă numai generaţiile viitoare îi pot da măsura universalităţii şi în acest sens gândurile lui Noica cu privire la redresarea culturii române pe calea valorii autentice abia în secolul XXII, va putea fi certificată numai în secolul XXIII. Previziunile sumbre şi sentimentul epigonal pe care le-a transmis Eminescu în legătură cu poezia vremii sale s-au dovedit a fi întemeiate, un simplu exerciţiu de gândire poate uşor proba efemeritatea poeziei şi poeţilor contemporani lui. Însă din păcate pentru noi, la vremea respectivă, la fel ca şi astăzi vorbele din popor atârnă încă ca şi previziunile apocaliptice ale lui Nostradamus, pecetluindu-ne soarta: tot românu’ e poet, numai unu’ din neam e geniu! Din nefericire nu aceasta este cheia către o cultură înfloritoare, generatoare de valoare.

Generaţia 80 este ultimul val de valori contemporane asimilat cultural a cărui avantaj scriitoricesc a fost dezavantajul unei naţiuni. Alexandrinismul optzeciştilor a fost luat şi ca o reacţie la atmosfera politizată şi la imperativele ideologice ale deceniului. Contextul ideologic favoriza o coeziune militantă subculturală dar mai ales o concepţie şi conştiinţă literară, teoretică, socială chiar, bine articulată, deşi ca stil individualitatea prevala. Astăzi, dimpotrivă libertatea dezbină spiritual. În loc să îmbrăţiseze diversitatea culturală conservatorismul comunisto- socialist care s-a perpetuat se zbate pentru supremaţie, recunoaştere şi aclamaţie, sufocând încă vizionarismul „tinerilor” din generaţia 80 care în marea lor majoritate au trecut în nefiinţă încadraţi la peste 50 de ani, în pofida clasificării valorice, care ar trebui să fie singura categorizare acceptată, în rândurile tinerilor scriitori.

Scena culturală română deşi aflată într-o criză identitară, este una dintre cele mai progresiste din fostul bloc comunist ingurgitând atât cultura convenţională, livrescă de care a fost privată şi deschizându-se totodată, volens nolens, spre cultura media a noii generaţii post-post moderne.

De scriitori nu ducem lipsă! Uniunea Scriitorilor din Romania numără 2400 de membri şi este prezidată de distinsul Nicolae Manolescu, iar in total sunt peste 6000 de scriitori publicaţi şi sprijiniţi de edituri precum Paralela 45 sau Polirom, cenaclul „Euridice”, pe care-l păstoreşte criticul Marin Mincu sau „Club 8” la Iaşi. Festivalul Arghezi îl premiază luna aceasta (Mai 2007) pe Mircea Ivănescu, iar festivaluri precum cele sponsorizate de USR, Festivalul Blaga, Festivalul Ovidiu de la Mangalia recunosc şi încurajează noi talente.

Criza reprezintă de fapt condiţia de rodnicie a scriitorului! este de părere Radu Paraschivescu. În aceast sens generaţia 2000 care se încropeşte încet, fracturat şi firav ne va confirma sau infirma dacă e sau nu utopică criza culturală română, dacă tinerii sunt „pornografi ordinari” care nu respectă tradiţiile şi se mulţumesc cu 15 minute de celebritate din scandaluri.

Astăzi în virtutea tradiţiei istorice şi a îndemnului de a scrie orice numai să scriem nu mai este nevoie să inventăm cât de repede şi prost putem o literatură, pentru că ea s-a încropit cât a putut în două secole tumultoase. În loc să avem o uniune a scriitorilor care numără între rândurile sale mediocritatea la puterea a zecea, vizionarismul pragmatic, de bun simţ până la urmă, sugerează o lectură a unui Dan Sociu, care este mai talentat decât mulţi înscăunaţi scriitori din cadrul organizaţiei şi formarea unei elite fără discriminări altele decât cele de cerneală.

Dar cine sunt până la urmă aceşti tineri? Iată câteva referinţe nominale luate la întâmplare fără criterii specifice altele decât vaga încadrare în categoria tinerilor scriitori. Mai celebrii, comercialii Mircea Cărtărescu, care a debutat în anii ’80, sau Marius Ianuş şi Dumitru Crudu iniţiatorii curentului „fracturist” ori Ioana Bradea, Marius Chivu, critic literar şi moderator al unei emisiuni pe TVR CULTURAL, Andrei Terian, Liviu Ciocârlie, Cecilia Ştefănescu, Claudiu Komartin, Florin Lăzărescu, Dan Sociu, Filip Florean, Dan Lungu, Sorin Stoica, Cătălin Lazurca, Bogdan Ştănescu, Zvera Ion, Adela Greceanu, Octavian Soviany, Domnica Drumea, Mitoş Micleuşeanu (pe care îl admir pentru că alături de Dj Vasile, gipsy Tamango şi numeroşi alţi colaboratori, se pliază cultural aşteptărilor mele, în sensul că este activ implicat în proiectul de muzică experimentală Shukar Collective şi adaugă astfel o altă dimensiune artei sale),  Andrei Peniuc, Mihai Ignat.

Încet, încet discuţia utopică, cum ne-am fi dorit să fie ea când ne-am pus prima dată această problemă, nu face altceva decât să confirme blestemul istoriei şi lecţia pe care poporul român şi în deosebi a sa intelighenţie nu au învăţat-o încă. O cultură se clădeşte pe un fundament de civilizaţie şi societate sănătoasă, activă care îşi problematizează până şi gura de apă pe care o bea, a cărei conştiinţă colectivă împarte informaţie, pozitivism, instinct, dorinţă de a cunoaşte. Dacă tot poporul inspiră, se hrăneşte din acest izvor rezultatele vor fi altele şi pentru cei mulţi în sens politic şi social dar cu precădere va însemna un salt valoric pentru frustrarea şi încordarea stiloului şi al pensulei. Unele pene vor cădea şi fără cea mai mică urmă de ipocrizie aş jubila (victoria calităţii asupra cantităţii).

Ca să mai punem încă o piatră pe cocoaşa crizei culturale sau a culturii de criză, de tranziţie, care se gârboveşte de nu mai vede soarele, eroul nostru literar, al cărui nume şi opus sunt citate zilnic cu mai mare sfinţenie decât Tatăl nostru, este nu un magnific prozator sau poet, ale cărui metafore eliberează o armată de endorfine prin simpla aluzie, ci un miştocar de provincie căruia contemporanii săi nu îi întrevedeau decât în cel mai bun caz câteva volume prăfuite într-o bibliotecă anonimă. Cultura noastră se autoparodiază bolnav şi letargic în parodia pamfletară a lui Caragiale, un curent care departe de a fi flatant ponegreşte şi denigrează tot ceea ce reprezintă artă autentică într-o mahala bizantină de secol XIX cu pretenţii de cultură franceză. Este trist că până şi pe plan religios se practică arătatul cu degetul în loc să se urmeze un model (al lui Hristos, spre exemplu, că doar el e figura centrală a creştinismului) pozitiv. În această notă Emil Cioran era de părere că modelul de urmat pentru România este cel al literaturii şi culturii ruse cu care se aseamănă cel mai bine. Nu neg că printr-o predică moralizatoare sau printr-o satiră se poate educa, se pot preda  lecţii, însă  nu un mod de viaţă şi o mentalitate.

Criza există! Ea se află printre noi, ne loveşte în faţă pe toate planurile şi la toate nivelurile, iar noi ignorând sfatul potrivit căruia atacul este cea mai bună apărare ne complacem într-o auto satiră pe modelul dacă îmi bat joc de mine o doare pe ea, ori criza din asta se hrăneşte şi chiar dacă pe alocuri dădea semne că este învinsă de cultură, ameninţarea este una latentă.

Îmi doresc ca „micii pornografi” de astăzi să facă dovada schimbării de perspectivă socială, să fie cruciaţii culturii capitaliste în luptă cu trecutul şi viitorul lăsând o amprentă adâncă pe care atât Noica, Cioran cât şi toţi scepticii să o simtă, să o vadă, să o încoroneze cu aureola lor de mândrie.

Un om inteligent implicat în politică vrea sau să facă bani, ori este un vizionar militant al culturii. Dacă o să avem şi noi pe viitor, şi o să avem, încă vreo doi, trei Iorga sorţii ne surâd. Tinerii sunt viitorul omenirii şi al culturii totodată. Datorită mentalităţilor proaspete, tinere, diferite istoria a avut momente încunuate de glorie dar şi de moarte. Orice criză are un precedent în istorie din care se poate fura leacul, soluţia, la fel cum cea mai competentă cultură este numai aceea care în ierarhia de valori pune la loc de cinste istoria culturii europene şi încearcă, nu să o imite ci să o completeze.

Şi ca să nu conchid într-o înşiruire când optimistă, când fatalistă, tinerii nu percep acest sentiment de criză pentru că au acces nelimitat la informaţie şi o ubicuitate culturalizantă oferită de un sistem educaţional care, bun sau rău, funcţionează. Din perspectiva aceasta am încredere în instrucţia şi cultura de performanţă pe care tinerii interesaţi o vor dobândi. Problema intervine când trebuie nu să memorezi şi să ingurgitezi ideile altora ci trecerea pe un sistem empiric de învăţare şi de emitere a propriilor judecăţi. Pentru cei care nu au simţit presiunea uniformizantă a comunismului şi se simt incluşi în acel orbi cultural european diferenţele de valoare, pe care le oferă avantajul unei ţări natale cu statut universal,nu se aplică, criza fiind născocită, sudoarea înspre cultură fiind apreciată egal, dovadă stau chiar multiplele şi de acum constantele premii obţinute de cineaşti români la cel mai prestigios festival de film, Cannes. Totuşi criza este latentă şi iminentă în orice cultură, există indubitabil şi din păcate valoarea este umbrită de contextul politic, economic, social care accentuează sentimentul de criză, stimulentul primar al direcţiei culturale. Meandrele de criză se datorează acestor factori externi care se interiorizează în fenomenul atemporal al culturii dându-i culoare locală (temporală) şi încadrare valorică.

Astăzi ca şi ieri sperăm în ascensiunea culturii române, din toţi rărunchii, către universalitate! depăsirea sau fructificarea la maximum a crizei pe direcţia cer, universalitate, recunoaştere a istoriei.

Advertisements
 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s