CHEWINGISADDICTIVE

Despre politique si kumite, minus kumite. July 21, 2009

Filed under: Stuff'n'shit — Cosmina @ 9:36 pm
Tags: ,

1. Integrarea politică în societatea contemporană.

Modelele sociale şi politice aplicate în societaţile contemporane au la bază un model antic, grecesc (şi mediteraneean) care a fost preluat şi aplicat sui generis societaţii, aproape o mie de ani mai târziu, cu filosofiile sau politicile practicate. Micile ajustări au fost de natură să aducă modelele la un nivel de compatibilitate cu sfera economică, abolirea sclavagismului, compromisuri ierarhice în stratificarea socială pentru burghezie, redefinirea poziţiei intelligentsiei sau reevaluarea împărţirii puterii în stat. În principiu sunt adoptate modelul atenian din secolul lui Pericle ori modelul militarist spartan, cretan, teban sau cartaginian, asezonate cu o culoare locală a vremurilor sau o filosofie influenţată de gânditori ca Socrate în Republica lui Platon (stimulează gândirea comunistă), Thomas Morus şi a sa Utopia, Jean Jacques Rousseau şi al său Contact Social, Charles de Secondat, baron de Montesquieu cu Despre spiritul legilor, de spiritul revolutiei franceze, de Georges Clemenceau, de cele două conflagraţii mondiale şi lupta pentru putere, de Karl Marx şi Friedrich Engels, de Iosif Vissarionovici Stalin şi Winston Churchill, de Mao, de Fidel Castro şi Ernesto ”Che” Guevara.

Cât despre statutul politicului în societate consider că prima instanţă este o condiţie a sistemelor sociale, care reglementează la nivel central distribuţia puterii şi reprezintă „instrumentul adevărat al istoriei”

Gradul de integrare al politicului şi politicii în societatea contemporană este la fel de greu de determinat ca şi ponderea fiecărui metal în parte dintr-un aliaj. Originea politicului este la fel de veche ca şi societatea însăşi, iar societatea contemporană este imposibil de închipuit ca fiind una apolitică, atâta vreme cât fiecare aspect al vieţii sociale este într-un fel sau altul, direct sau indirect controlat, reglementat, impus de organe politice.

Perimarea politicului în favoarea unei adevărate kraţii a demosului de tip neosocialist ar reprezenta oare un regers sau un progres al societăţii? Descentralizarea atât de puternică a un sistem social care să se concentreze numai pe nevoile individuale încât un organ politic statal să nu mai fie necesar sau să îndeplineasca funcţii mai mult simbolice, puterea să se constituie la nivelul grupurilor locale, planul social să fie cel princial, ar reprezenta acest sistem de împărţire al puterii utopia democraţiei? Cu siguranţă că da, dacă ne gandim la cel mai simplu exemplu, cel al Statelor Unite care politizează şi amendamentează până şi apa pe care o beau. „Masele nu pot guverna societatea, ele nu sunt capabile de auto-determinare”

A mundo conditio lupta pentru putere care garanta siguranţă a fost urmarită de cei ce nu se simţeau puternici. Responsabilitatea care vine odată cu această putere a fost formulată şi reiterată de către gânditori pe parcursul timpului însă ignorată constant de către tehnocratii care o deţineau. În zilele noastre aceeaşi luptă pentru putere reprezintă garanţia că principala armă cu care se duce aceasta, politica nu va fi dată jos de pe piedestalul care hotărăşte soarta omenirii şi în nici un caz nu îşi va da otpustul atâta timp cât omul  va fi ghidat de raţiune, orânduirea socială va fi prezentă în formele cunoscute ori în mutaţii care se adptează spiritului vremii.

2. Politica

Gânditorul antic care ne explică termenii cu care operăm astăzi în guvernare este Aristotel, în cugetările lui legate de etică şi politică. Etimologic cuvântul politică are la bază termenul grecesc polis sau cetate. Insăşi rădăcina termenului sugerează interdependenţa între un sistem social şi o formă de reglementare legislativă. Constituţia polisului se bazează pe nevoia intrinsecă a două persoane de a fi împreună. Există după Aristotel două genuri de persoane între care se stabileşte acest tip de legătură, entităţi care nu pot exista una fără cealaltă: în primă instanţă avem femeia şi bărbatul, piatra de temelie a familiei, a casei, a oikos-ului (termen care stă la baza economiei şi al societăţii, familia fiind considerată forma de existenţă socială primară şi primordială) iar în al doilea rând relaţia de interdependenţă dintre stăpân şi sclav (considerată relaţia care fundamentează o societate funcţională unde responsabilităţile sunt divizate între fizică- sclavul şi spirituală- stăpânul). Politica în viziune aristotelică avea rolul de a reglementa viaţa polisului. Polisul este printre acele lucruri care există de la natură iar omul prin natura sa este un animal politic. Omul este văzut ca un Zoon Politikon (un animal social, un om al cetăţii) al cărui statut este prezentat printr-o analogie care spune că după cum o mână nu poate supravieţui dacă nu este ataşată unui corp, nici un individ nu poate supravieţui fără să fie ataşat unui polis, acest exemplu referindu-se cu înclinaţie acelor comercianţi, marinari sau călători care nu erau cetăţeni ai vreunui polis sau ataşaţi unuia în nici un fel (apoliţii).

Fericirea şi virtutea sau devenirea întru fiinţă, scopul urmărit de cetăţeni, telos-ul se poate petrece numai într-un cadru premeditat şi doar în momentul în care nevoile sunt satisfăcute (aceste nevoi incluzând pe langă cele de tip biologic şi pe cele de tip social, între care independenţa faţă de constrângerile materiale pe care individul le obţine delegând îndeplinirea lor, în calitate de stăpân sclavului şi în calitatea sa de cetăţean comunităţii politice).

Aristotel teoretizează şi politeia sau sistemul politic, constituţia ori regimul unei cetaţi în analiza Constituţiei Ateniene, a modelului Spartan şi din prisma Războiului Peloponesian relatat de Tucidide. Acesta stabileşte două criterii pentru clasificarea regimurilor, primul fiind numărul celor care conduc iar cel de-al doilea interesul (dacă conduc în interes propriu sau în cel al binelui cetăţii şi al cetăţenilor). Astfel  celor două tipuri de stat ( totalitarist şi democratic) le corespund un număr de 6 regimuri, dezvoltate mai apoi în Politica. Regimurile orientate către cetăţean în care se guvernează în interesul polisului sunt Monarhia, Aristocraţia şi Politia, iar cele unde dominant este interesul propriu sunt Tirania, Oligarhia şi Democraţia. Teoretic modelul ideal îl reprezintă Politia, o formă a acesteia fiind posibilă prin combinarea guvernarii oligarhice cu cea democratică, ionii negativi ai regimului neutralizându-se şi controlându-se reciproc. Alexandr Soljenitîn vede democraţia ca „structura social-statală prin care masa de oameni îşi determină destinul”. Oligarhia, unde un grup restrâns de indivizi deţin puterea nu este fără cusur, cea mai mare insuficienţă fiind conflictele între cei aflaţi în posesia ei pentru împărţirea acesteia. Combinaţia celor două reprezintă tot Politia deoarece antrenează ambele pături sociale în conducere. Oricare ar fi modelul social perfect acesta este imposibil să aibă o aplicare practică perfectă datorită factorilor socio-umani de o complexitate infinită. Tind să mă alătur lui Emil Cioran în credinţa sa că bogaţia şi puterea sunt atuuri în dezvoltarea simţului politic şi că demos-ul dovedeşte conştiinţă politică numai în revoluţie, care în opinia aceluiaşi autor aduce o respiraţie nouă statului fără însă a elimina problema (care poate fi abolită doar prin război). Evoluţia polisului (a vieţii cetăţii antice) a săpat un culoar istoric de implementare a mentalului clasic în conturarea formaţiunilor statale medievale, de la imperii la cnezate parteneriatul dintre polis şi individ sau dintre polisuri, propus de Aristotel, regăsindu-se în practicile de suzeranitate-vasalitate, alianţe strategice înainte de războaie şi legaturi de cooperare economică. În formarea statelor medievale încadrarea în câteva criterii care asigură bunăstarea polisului au constituit un avantaj al unor culturi şi civilizaţii, aspura celorlalte, din toate punctele de vedere. State ca Anglia sau Franţa spre deosebire de Rusia şi-au păstrat dimensiuni şi proporţii ponderate atât în numărul locuitorilor, cît şi ca suprafaţă, populaţia fiind caracterizată de o densitate mică ceea ce conferă spaţiu dezvoltării individuale fără să îngrădească  prin suprapopulare (sau subpopulare pentru teritoriul Rusiei). Avantajele strategice de poziţionare geografică, politică şi geopolitică, precum şi capacitatea de apărare terestră oferită de relief şi climă, dar şi puterea maritimă, posesia de colonii la mii de kilometri depărtare, nevoia de sclavi şi acordarea de importanţă maximă educaţiei sunt, cumulate, premisele unei evoluţii istorice pozitive indiferent de forma statală sau de regimul politic adoptat pentru că asigură spaţiul şi libertatea urmăririi telosului.

În ceea ce priveşte regimurile politice şi formele statale în viziune actualizată, diviziunea regimurilor politice se face între liberalism, socialism şi autoritarism, singurul paria aparent reprezentându-l fascismul, nazismul, ciuma regimurilor politice, nefiind reprezentat deoarece cu excepţia unor grupuri şi partide dizidente în nici un stat contemporan nu îl mai întâlnim ca formă activă de guvernământ.

3. Formele politice ale controlului instituţional şi social

Printr-o ananlogie societatea reprezintă o teodicee unde conceptul iniţial de rău este substituit de către termenul politic. Politicul urmăreşte preluarea şi deţinerea puterii prin mijloace legale dar şi prin utilizarea forţei.

„Statul poate crea noi obiceiuri, deprinderi şi culturi.” Funcţiile statului, de organizare şi conducere a societăţii sunt implementate de puterea politică, delegatul însărcinat cu puterea executivă, legislativă, judecătorească, administrativă şi de toate problemele sociale de la educaţie, la sănătate, apărare, cultură, construirea de parteneriate cu alte state etc. Formele politice ale controlului într-o democraţie sunt dualitare în sensul că există instituţii de control politice (parlamentul) şi instituţii de control ale puterii politice (curtea supremă de justiţie, presa, opinia publică).

În statele cu regimuri politice totalitare politicul controlează instituţiile prin concentrarea puterii în mâinile unui singur om, prin centralizare, iar societatea este controlată folosindu-se metode de manipulare în masă, propaganda dar şi instituirea unui organ de control social, poliţia socială a politicului, precum şi centre de reeducare, de muncă silnică, lagăre de concentrare ş.a. Segregarea vizibilă între democraţiile occidentale şi marxism-leninismul est european se produce odată cu căderea cortinei de fier care după previziunile lui Max Weber nu a condus la societăţi în unde să prevaleaze moralitatea şi egalitatea ci din potrivă se produce o hiperbirocratizare şi alienare a individului, tocmai datorită „puterii proletariatului” care în fapt era dictatura unui singur om. O altă formă de control instituţional şi social o reprezintă omul sau oamenii care deţin puterea.

Homomagus→ Homodivinans→ Homopoliticus→ Homoliderus

„Christos a fost un mare om politic faţă de Buddha, cu toate abilităţile oratorice ale acestuia. Dacă pînă astăzi propaganda electorală a creştinismului s-a menţinut în toi… Cine se apucă de lectura Evangheliilor cu interes politic are ce învăţa pentru viaţa practică. Nimeni să nu aspire a deveni şef înainte de a fi meditat politiceşte Evanghelia Sfîntului Ioan. Schimbaţi cîţiva termeni, înlocuiţi-i cu expresii din lumea noastră şi aţi găsit cheia ascensiunii. Nu s-a făcut aşa de uşor o dictatură două mii de ani…”

Liderul politic şi leadershipul reprezintă o formă de manisfestare a controlului instituţional şi social folosind autoriatea legitimă pentru că „Big Man” se defineşte tocmai prin legitimitatea puterii sale. Liderul, politiceste caracterizat pe langă clasicele aptitudini oratorice şi de o inteligenţă şi de un instinct politic înnăscut, printr-o charismă care atrage, de un elan prometeic care îl face un om al acţiunii, este mai presus de demagogia politică confundându-se cu istoria însăşi. Astfel de figuri au fost puţine dar marcante de la Alexandru Macedon, la Caesar, la Ignaţiu de Loyola, la Napoleon Bonaparte, la Doctor Martin Luther King, la Georges Clemenceau, la Margaret Thatcher sau Nelson Mandela.

Transmiterea puterii prin descendentalism, clientelism şi nepotism în politica contemporană este un alt mijloc de dominaţie instituţională, economică şi statală.

Separaţia politicului de religie a propulsat Vaticanul şi papalitatea într-o sferă de competiţie cu politicul care în epoca contemporană este pe de plin laicizat deşi prezintă simptome de alianţă (de ochii lumii) cu religiosul tocmai ca formă de control asupra creştinilor. Politicul este dispreţuit de către Biserică pentru materialitatea şi vanitate la care aspiră şi lipsa de scrupule a majorităţii politicienilor care se ghidează după principiul scopul scuză mijloacele. Puterea este încredinţată unor reprezentanţi in bona fide dar participarea la viata politică a individului este îngrădită de mecanismele menite să îl protejeze, părerea unui individ sau a unui grup nu mai conteaza decât în masura în care este conformă cu a celorlalti pentru realizarea unanimitatii.

4. Integrarea politicului în societatea românească

Literatura de specialitate tratează pe larg dualitatea politică europeană de după al Doilea Război Mondial, scindată între capitalism şi democraţie liberală, pe de o parte şi comunism de cealaltă. Şi scriitori celebri s-au preocupat în romanele lor de prezentarea unor cronicii vii, pline de realism şi imparţialitate, scrise parcă într-o tentă naturalistă intenţionată, care surprind esenţa culturii politice marxist-leniniste asupra societăţii, printre care George Orwell 1984 care exacerbează controlul comunist în Big Brother, Milan Kundera, care în romanul său Gluma depictează tragedia destinului uman, de la student merituos la ortac, a individului în raport cu regimul, sau Alexandr Soljenitîn în Arhipelagul Gulag.

În România societatea trebuie să se încadreze în politic şi nu politicul în societate. În opinia mea apogeul politic atins în ţara noastră se petrecea în perioada interbelică, restul timpului poporul român şi l-a petrecut în umbra regimului politic sau a mentalitaţilor politice exersate de ţara noastră ori a personalităţilor megalomane, comuniste, care omorau oameni fără a clipi dar râvneau Premiul Nobel pentru Pace.

Atât Emil Cioran cât şi Alexandr Soljenitîn sunt de acord, în ceea ce priveşte politica contemporană, că o revoluţie la fel ca şi o democraţie se poate face doar de jos in sus, de la popor către politic, de la individ către stat, comunismul şi colectivizarea trebuind să fie eleminate nu numai la nivel de regim ci mai întâi la nivelul percepţiei comune, asta în baza similitudinilor dintre destinul Rusiei şi cel al României.

Cât despre politica şi partidele politice actuale din Europa de Est acestea sunt considerate a fi „vehicule ale promovării şi influenţei personale în numele privatizării, prevalând politica antagonică, combativă”. Trăim un neocomunism politic numit tranziţie.

Omul est european a trăit drama comunismului cu intensităţi diferite, însă câtă dramă atâta luciditate. Atât Nicolae Steinhard cât şi Alexandr Soljenitîn sunt de părere că „Temeiul dictaturii e o fantasmă: frica” şi că pentru a controla masele nu trebuie să îi iei omului tot. Un om fără nimic este liber şi nu mai are nimic de pierdut, acest fel de gândire, de renunţare, de gândire fatalistă l-a adoptat şi Steinhard în rezistenţa pe care o opune Securităţii „ în clipa aceasta chiar mor”! şi vei fi salvat.

5. „Metapolitică”

Politica, face istorie, dictează direcţia societăţii, a economiei, a culturii, încotro se îndreaptă lumea. Aici ma refer la politică nu numai în sensul sau tradiţional sau în asociaţiunile sale pe diferite aspecte de sistem sau cultură, nu mă refer la parteneriate de polis ca S.U.A., U.R.S.S., U.E., N.A.T.O., O.N.U., etc ci la asociaţiuni politice secrete, ca de pildă, Clubul Rotari, la noi, Francmasoneria, Skull & Bones, Bilderberg, sau Illuminati, care practică o formă a metapolitcului conferind problemlor geopolitice şi economice un nou statut de pioni ai unor entităţi cu preocupări politice care depăşesc puterea unui stat şi se concentrează în favoarea unor oligarhii de control istoric, social, politic prin putere. Politica părăseşte sfera polisului sevind intereselor extrastatale care le includ pe cele statale sau dimpotrivă le exclud cu desăvârşire.

Advertisements
 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s